Wednesday, July 4, 2018

ex-student: the updated version

For English, see below.


     A trecut mai bine de un an de când am scris articolul cu EX-student. Dovada că există încă lucruri nespuse e nevoia mea de a scrie din nou despre asta. L-am recitit şi mi-am dat seama că în spatele propoziţiilor frumos aranjate sunt amintirile pe care n-am avut puterea/curajul să le descriu. La suprafaţă e tonul de sunt ok, sunt ok, lasă-mă, sunt ok când de fapt atunci nu eram deloc aşa, dar îmi era frică să fiu vulnerabilă. Cu adevărat vulnerabilă.


     Scriu asta 90% ambiţionată de discursul lui Jacqui Banaszynski de la evenimentul DoR de pe 29 mai. Scriu asta pentru că am găsit în sfârşit îndemânarea de a-mi adresa întrebările importante şi curajul de a sta în faţa răspunsurilor. Ăsta e pentru toţi nu ştiu şi pentru fiecare nu vreau să vorbesc despre asta.

     Totul a început cu o poză. Eram în camera de hotel şi stăteam în faţa geamului, unde lumina era cea mai bună. Mi-am făcut o poză în care ştiu sigur că eram dată cu eyeliner. Lungimea părului e cam aceeaşi cu cea pe care o am acum.

     Am ajuns la „recepţie” să ne înscriem. Era ceva care mă zgândărea, ca un ţânţar care-mi tot bâzâie pe lângă cap, dar eram cu zâmbetul pe buze şi vorbeam mai mult decât aş fi făcut-o în mod normal pentru că aparent toată lumea făcea asta. Am cunoscut o fată care mi-a făcut cunoştinţă cu fiecare membru al familiei ei. Culmea e că nu-mi aminteam cum o chema.


     Am avut nişte „părinţi”, studenţi din anii mai mari, şi „fraţi”, colegi din an cu noi. Simţeam că înot într-un acvariu în care apa e verde iar eu sunt obişnuită cu apă albastră. Da, dar e tot apă. Îmi repetam asta în continuu, nu sub forma asta, dar mă împingeam să fiu drăguţă, să vorbesc mult despre cât de naşpa e în România, să zic că îmi place să scriu şi că am un blog. Discuţiile se rezumau la România şi la cursurile viitoare. Dar am un blog, voiam să spun. N-am spus-o.

     Toţi vorbeau despre Introweek (săptămâna de la începutul facultăţii în care sunt numai activităţi de grup) ca o experienţă care le-a schimbat viaţa. Eu eram atât de epuizată încât nici măcar nu mă puteam bucura cu adevărat că voi merge la un curs de filosofie. Totuşi am fost entuzismată la sfârşitul primei lecţii şi, pentru că auzisem că se poartă să-l anunţi pe profesor că vrei să ai materia lui ca major, m-am dus şi i-am spus. Oh, super, dar cred că-i prea devreme ca să vorbim despre asta. Ia un ac şi sparge balonul. Puff.

     Mâncarea la cantină era prea scumpă. Prea uleioasă. Semi-preparată. Mâncarea la supermarket era prea scumpă. Prea împachetată în plastic. Prea greu de cărat. Zacuscă + dor de mâncarea lui mami + dor de legumele de la bunici + + +


     De fiecare dată când ştergeam praful, aranjam lucrurile de pe rafturi altfel. Mi-am umplut pereţii cu speranţa că o să arate camera un pic mai homey. Dezlipeam afişe, le lipeam la loc. Ieşeam afară, mergeam. Hi, hello, how are u. Eu eram aici – aici era un gard – aici erau ceilalţi. M-am întrebat în continuu decedecedecedece. Poate pentru că ceilalţi ştiau ce vor să facă şi ştiau şi cum. Eu ştiam că vreau să încerc şi de aici, şi de acolo, dar nu ştiam de unde să mă apuc. Când alţii mergeau la 5 cluburi, eu mergeam doar la yoga. Am predat yoga de trei ori. Mă comparam mereu, citatele mele motivaţionale nu mai aveau sens, mă gândeam ce-am vrut să spun cu să ai întotdeauna gânduri pozitive, dacă îţi poţi imagina un lucru, îl poţi şi face, ce erau toate rahaturile astea şi cum au funcţionat cu adevărat înainte?

     Drumul până la cantină, cumpărat fresh portocale + sandviş = suficient pentru o zi. În altele, ieşeam cu bicicleta până în centru ca să filmez cu C. sau mergeam să beau un ceai şi să citesc. În unele chiar mă opream să vorbesc cu oameni în drum spre cantină. Erau seri în care petreceam în barul unde ţi se lipeau tălpile pantofilor de podea şi unde până şi scaunele miroseau a bere ieftină.

     Cât despre cursuri, nu-mi amintesc prea multe. Nu-mi amintesc nici ce făceam în timpul orelor. Ok, recunosc că unele dintre cele de filosofie erau interesante, mă făceau să îmi pun întrebări dar nu vedeam rostul întrebărilor. Faptul că nu înţelegeam de ce e bine să mă mai întreb cred c-a fost primul semn.

     Una peste alta, nu cred c-a fost problema cursurilor. Profesorii ştiau ce şi cum vorbesc (cu excepţia celei cu tatuaj pe interiorul gambei), predau aşa cum trebuia să se predea, îşi făceau treaba. La fel şi consilierul şi toţi ceilalţi oameni din instituţie, până şi cel care tundea iarba.

     Dar nimic nu se mai lega. De ce venisem acolo rămăsese fără răspuns. Făceam calcule cât au plătit ai mei vs cât o să mai plătească vs pot să-mi urăsc viaţa şi pe 0 lei la buget în România vs deja am început aici vs ce-o să zică toată lumea vs care-i sensul vieţii.


     Nu numai că viaţa nu mai avea sens, dar eu nu mai aveam energie să-l mai caut. Într-o seară am început să plâng, am scos cutiile şi am început să rearanjez toate lucrurile de pe rafturi. În interiorul cutiilor. Am strâns afişele de pe pereţi fără să văd prea bine dacă am luat tot scotch-ul. Ai mei au venit peste câteva zile şi le-am spus că mă întorc acasă. Decizie despre care n-am mai spus nimănui.

     Nu mi-am găsit locul. E foarte posibil să fie vorba despre lipsa mea de adaptabilitate. Sau despre dorul de casă. Sau despre prea multe schimbări în prea puţin timp. Sau despre banii insuficienţi pe care i-am primit timp de două zile cât am lucrat la un mic restaurant grecesc. Sau despre faptul că nu mai puteam să scriu nimic, nici măcar un vers. Sau despre faptul că mă apucasem să vorbesc cu foşti prieteni. Sau despre faptul că îmi imaginam c-o să mor departe de casă şi n-o să ştie nimeni.

     E posibil să fie vorba despre omul potrivit la timpul nepotrivit. Sau invers. Cert e că există încă multe lucruri nespuse. Cert e că-mi dau voie să le spun pe astea momentan.
     
     Mulţumesc. :D


English version

     It's been more than a year since I wrote the ex-student article. This is the proof that there are still things that weren’t told things: I need to write again about it. I reread that old article and realized that behind the nicely arranged sentences are the memories I did not have the strength/courage to describe. On the surface I'm fine, I'm ok, leave me, I'm ok when in fact I wasn’t like that at all, but I was afraid to be vulnerable. Really vulnerable.

     I write this 90% ambitioned by Jacqui Banaszynski's speech at the DoR event on May 29th. I write this because I finally found the strength of addressing myself questions and the courage to stand in front of the answers. This is for every  I do not know, and for each I do not want to talk about it.

     It all started with a picture. I was in the hotel room and stood in front of the window where the light was the best. I took a picture and I know for sure I had eyeliner on. Black eyeliner. The only make-up I’m still using. The length of my hair was about the same as the one I have now.

     We got to the "reception" to sign up. Me, together with my parents. There was something that scolded me, like a mosquito that still buzzed in my head, but I put a smile on my lips and talked more than I would normally have done because apparently everyone was doing it. It met a girl who introduced me to every member of her family. The point is, I did not remember what her name was.


     I had new "parents", students of 2nd and 3rd year, and "brothers," newbies, just like me. I felt like swimming in an aquarium where the water was green and  I was used to blue water. Yas, but it's still water, right?. I was repeating this continuously, not exactly in this form, but I was pushing myself to be nice, to talk a lot about how bad it is in Romania, to say I like to write and that I have a blog. The discussions were mainly about Romania and the future courses. But I have a blog, I wanted to say. I didn’t say it.

     They all talked about Introweek (the week before the beginning of college full of group activities) as a life-changing experience. I was so exhausted afterward that I couldn’t even really enjoy having a philosophy course. However, I was enthusiastic at the end of its first lesson, and because I had heard that you should go to let the professor know you wanted to have his subject as a major, I went and told him. Ahm, lovely, but I think it's too early to talk about it. Take a needle and break the balloon. Puff.

     Food in the cafeteria was too expensive. Too oily. Semi-prepared. Supermarket food was too expensive. Too much wrapped in plastic. Too difficult to carry. Zacuscă + missing my mum’s food + missing my grandpa's vegetables + + +

     Every time I was wiping away the dust, I was rearranging the things on the shelves differently. I filled my walls with posters with the hope that the room would look a bit more homey. I was taking them off, putting back up. Going out, walking. Hi, hello, how are u? I was here – there was a fence - there were the others. I was constantly asking myself whywhywhywhywhywhyyy. Maybe because the others knew what they wanted to do and they knew even how to do it. I knew I wanted to try this, and that, and go here and there, but I did not know where to go exactly. When others were attending 5 different clubs, I was just going to yoga. I taught three yoga classes. I was always comparing myself, my motivational quotes seemed without eaning, I was thinking about what did I want to say with always have positive thoughts and if you can imagine something, you can do it, what was all this shit and how did it really work before?


     The road to the cafeteria, buying fresh orange juice + a sandwich = enough for a day. Other times, I would ride the bike to the city center to film with C. or go for a tea and read. In some, I even stopped to talk to people on their way to the cafeteria. There were evenings when I went to the bar where the soles of the shoes were sticking to the sticky floor and where even the seats smelled of cheap beer.

     As for the courses, I don’t remember much. I do not even remember what I did during classes. Okay, I admit that some of the philosophy courses were interesting, they were raising questions, but I didn’t see the point of the questions. The fact that I couldn’t understand why the asking myself part was necessary.. well, that was the first sign.

     After all, I don’t think it was the courses. Teachers knew what and how they talked about, they taught exactly how they supposed, they did their job. So did the counselor, and all the other people in the institution, even the lawnmower.

     But there was nothing binding. Why I came there remained unanswered. I was doing some math how much my parents paid vs how much they will pay vs I can hate my life for 0 budget in Romania vs I’ve already started here vs what everyone will say vs what’s the meaning of life.


     Not only did life make no sense, but I didn’t have the energy to search for meaning any longer. One evening I began to cry, I started to rearrange all the things on the shelves. Inside the boxes. I took away the posters on the walls without checking if there’s any scotch left. My parents came in a few days and I told them I was coming home. A decision I haven’t shared.

     I didn’t find my place. It is very possible to be about my lack of adaptability. Or about homelessness. Or about too many changes in too little time. Or about the insufficient money I received for two days as I worked at a small Greek restaurant. Or about the fact that I could not write anything, not even a lyric. Or about starting to talk to my ex-friends. Or about imagining that I would die away from home and nobody would know.

     It may be about the right person at the wrong time. Or vice versa. It is certain that there are still many things that are not spoken out. But I allow myself to tell all of these for now.

     Thank you. :D 

1 comment

© THE LUNATOUR
Maira Gall