Tuesday, January 2, 2018

> N O W

For English, see below. :)
     
     Întineresc. Ca dovadă, mi-am făcut un tatuaj, ceea ce n-aş fi crezut vreodată că-i posibil să se întâmple. Mai vreau vreo două. Am făcut baie în mare la 2 noaptea şi a fost fericire pură. Am făcut dragoste şi a fost fericire pură. Am văzut o stea căzătoare în timp ce stăteam în hamac la Acolo şi a fost fericire pură. Am fost vulnerabilă şi n-a mai fost chiar roz, dar mi-a plăcut. Am crezut că fac alegerile bune care s-au dovedit a fi oricum altcumva, dar nu roz şi chiar şi-aşa, mi-au plăcut. Am protestat, am plâns la imnul ţării, am ajutat o bunicuţă să treacă strada. Am ajuns în finala unui concurs de debut în poezie.

     Întineresc. Mă joc des şi iau lucrurile în neserios de dragul artei. Sau de dragul meu. Cuvintele mi-au zburat lună de lună în stânga şi-n dreapta iar acum le ţin la mijloc, undeva pe lângă stern. De mâine, le dau drumul din nou. Am căutat-o cu lumănarea, dar inspiraţia stătea fix deasupra urechii mele drepte pentru că are formă de elf.

  
     Devin nostalgică de fiecare dată pe 31 şi mă întreb mereu de ce. Anul ăsta a fost diferit – şi cu nostalgia, şi cu tot restul. Tocmai de aia întineresc. Cuvintele lui 2017 au fost premieră, spontaneitate şi rearanjare. M-am urcat în trenuri care nu ştiam unde duc şi acum mă simt acasă. Fără mental breakdowns, cu la fel de multe crize existenţiale cărora le-am râs în faţă şi care m-au îmbrâncit, dar îmi luasem, din timp, paraşuta de rezervă. N-am mai plâns chiar aşa des. Tocmai de aia întineresc.

     O lună am stat la mare, două luni am scris o poezie în fiecare zi. O lună am crezut că m-am îndrăgostit, alte două am fost sigură că nu-i aşa. O lună am tot zis că nu merg la festival, două luni am fost recunoscătoare c-am făcut-o. O lună n-am putut să mă iert, două luni am încercat s-o fac şi mi-a reuşit. Cumva. Încă mă întreb dacă facultatea are vreun rost, încă nu ştiu de unde să apuc viitorul, încă n-am idee de ce-i uneori aşa cameleonică filozofia mea de viaţă. Dar am renunţat la „cred că” şi la „ce-ar fi fost dacă”. Măcar atât. 
   
Am inventat poveşti şi le-am trăit pe ale mele. Am dansat mai mult ca oricând, aproape mi-am luxat o gleznă, aproape m-am pierdut, m-am recâştigat aproximativ. Am fost suficient de ... (insert the right word) încât să le dau alor mei să-mi citească poeziile în care apare cuvântul sex de prea multe ori. Am fost suficient de ... (insert the right word) încât să stau două luni cu un om care nu poate simţi. Am insomnii, gândesc versuri în franceză, vorbesc ca naratorul din cartea pe care o citesc, am îndoieli în loc de lapte pentru mic dejun şi ambiţii în loc de pâine la prânz. De aia nu m-am îngrăşat deloc tot anul, ergo întineresc.

     Iar 2018 o să fie solar şi o să fie despre scris, mai mult decât oricând. ☀


English:
     I rejuvenate which is, in my mind, the same as I grow younger. As evidence, I made a tattoo, which I would never have thought possible. I want two more. I swam in the sea at 2 am and it was pure happiness. I made love and it was pure happiness. I saw a shooting star as I stood in the hammock in Vama Veche and it was pure happiness. I was vulnerable and it was not necessarily pink&full of rainbows, but I liked it. I thought I was making good choices that turned out to be anyhow, but not pink, and even so, I liked it. I protested, I cried at the national anthem, I helped a granny cross the street. I’ve got to the finals of a poetry debut contest.

     I grow younger. I often play and take things unseriously, but just a little bit, for the sake of art. Or for my own sake. My words flew right-and-left every month and now I keep them in the middle, somewhere near the aft. Tomorrow, I'll let them go again. I was looking for it with the candlestick, but the inspiration was sitting over my right ear because it has an elfy shape.


     I become nostalgic every time on the 31st and I always wonder why. This year was different - with nostalgia, and with the rest. That's why I grow younger. The words for 2017 were premiere, spontaneity and rearrangement. I got into trains I had no clue where they were going and now I feel at home. No more mental breakdowns, with as many existential crises as before, which gave me a shove, but I had a parachute prepared. I haven’t cried so often. That’s exactly why I grow younger.

     One month I stayed at the seaside, for two months I wrote a poem every day. One month I thought I fell in love, another two I was sure it was not the case. One month I was saying I won’t go to the festival, two months afterwards I was grateful I attended it. One month I could not forgive myself, two months later I tried to and succeeded. Somehow. I still wonder if the university has any purpose, I still do not know how I want my future to look like, I still have no idea why my life philosophy sometimes is so chameleonic. But I let go of "I think so" and "what if". Fortunately.


     I invented stories and I lived my own ones. I danced more than ever before, I almost made a sprain, I almost lost myself, I approximately regained. I was enough ... (insert the right word) to let my parents read my poems in which the word sex appears too many times. I was enough ... (insert the right word) to stay for two months together with a person who can not feel. I still have sleepless nights, I come up with French lyrics, I speak like the narrator in the book I’m reading, I have doubts instead of milk for breakfast and ambitions instead of bread at lunch. That's why I have not gained any weight, ergo I grow younger.

     And 2018 will be solar and it will be about writing, more than ever. ☀

No comments

Post a Comment

© THE LUNATOUR
Maira Gall