Monday, March 13, 2017

EX-STUDENT

For English, see below.

     Am amânat destul de mult scrierea acestui articol şi nu-i vorba neapărat de lipsă de inspiraţie, ci de propria-mi nesiguranţă. Chiar şi cu susţinerea celor apropiaţi, încă mi-e teamă de reacţii. Dar în fine, în general nu mi se reproşează că nu trec direct la subiect, aşa că n-o s-o mai lungesc: am început o facultate în Olanda în august 2016 iar la sfârşitul semestrului, deci la finalul lui 2016, am renunţat.
     
     Acum, să.. "clarificăm" nişte lucruri. Universitatea a fost de arte liberale şi nu, asta nu înseamnă că am studiat pictură, sculptură, muzică. Din câte ştiu eu, conceptul ăsta e de pe la greci, iar materiile care alcătuiau aceste „arte liberale” erau studiate pentru că oamenii aveau nevoie de ele astfel încât să devină cetăţeni responsabili şi demni de a lua decizii în cetate. Acum, ideea asta presupune trei dimensiuni: ştiinţe sociale (gen psihologie, sociologie), ştiinţe umaniste (filosofie, literatură) şi ştiinţe exacte (mate, biologie). În primul an, trebuie să studiezi cel puţin o materie din fiecare domeniu, deşi tu poate vrei să te specializezi pe ştiinte sociale. Poţi să le şi combini, chiar până în anul trei. Trebuie, totuşi, când termini, să ai cel puţin două materii pe care le stăpâneşti bine.

     Sună fain, nu? „Păi ce te-a determinat să renunţi?” Băi, nu-i că sunt eu super-sprirituală acum, dar mai ascult de ce-mi spune intuiţia, iar în momentul în care am simţit o greutate apăsându-mă pe piept şi, imediat după, am devenit incapabilă să respir (a se înţelege, niciodată nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva), m-am gândit că poate am nevoie de o pauză. Anul anterior oricum a fost destul de.. intens din multe puncte de vedere şi chiar avusesem o discuţie cu mama legată de posibilitatea unui gap year, dar nu am stat mult pe gânduri: chiar voiam la facultate.

     Vorbind cu prietenii mei de-acolo, am văzut că şi în ţările lor sunt probleme, doar că oamenii încă luptă pentru idealurile lor şi încearcă să-şi folosească aptitudinile pentru a lucra la îmbunătăţiri. Nu ştiu dacă vreau să am copii, dar în cazul în care voi avea, mi-ar plăcea să vorbească limba română. Ce revelanţă are treaba asta?! E doar unul din gândurile care mi-au trecut prin minte în timpul şederii mele în Utrecht..

     Să trecem la lucruri mai concrete. Am detestat şcoala şi am fost fericită atunci când, în sfârşit, am scăpat de ea. Începerea cursurilor la uni m-a trimis înapoi la liceu. Sistemul mi se părea foarte asemănător – profesor care vorbeşte în faţa ta, eventual citeşte de pe PowerPoint, clasa de 25 de elevi, teme pentru acasă, o grămadă de citit pentru a doua zi. Deşi trei ani nu pare un interval distrugător, pentru stadiul emoţional în care mă aflam acum câteva luni chiar era. Ar fi fost devastator pentru sănătatea mea mentală să rămân acolo, plus că în timpul facultăţii eu îmi propusesem alte chestii şi să pic un curs dacă lipsesc de 6-7 ori la el nu se număra printre ele.

     În schimb, am cunoscut cei mai geniali oameni! Sunt recunoscătoare pentru toate discuţiile pe care le-am avut (majoritatea după miezul nopţii dar n-are aşa mare relevanţă), pentru serile când mergeam prin frig pe biciclete la petreceri, pentru zilele în care am predat yoga (da, chiar am făcut asta), pentru surprize. Realizez că a fost o „experienţă obligatorie” şi că, în ciuda tuturor nopţilor nedormite, a dimineţilor în care îmi blestemam soarta, a frustrărilor ce păreau interminabile, nu a existat o altă cale.

     Atunci, cea mai bună decizie a fost să plec spre Ţările de Jos. Acum, cea mai bună decizie a fost că m-am întors. Sunt fericită, cum n-am mai fost de aproape un an şi mă bucur de Bucureşti, de care m-am reîndrăgostit, iar magia lui pare că vrea să mă farmece încă trei ani pentru că da, deşi iniţial cochetam cu simpaticul Cluj, am ales să rămân prin Bucureşti la facultate.

     Nu regret, deci nu vreau să mai aud „Oh, îmi pare rău”. E greu să te pui în papucii altcuiva, deci nu vreau să mai aud nici „Vai, dar e Olanda!”. Şi înc-o chestie, nu recomand nici să pleci în străinătate, nici să rămâi. Dacă mi-ar zice cineva, ce îi recomanzi unui elev de clasa a XII-a, aş răspunde „Să se întrebe care experienţă îl va ajuta mai mult”. Pe mine m-a ajutat să părăsesc ţara pentru câteva luni iar apoi să mă întorc. Pe alţii îi dezvoltă trei ani în străinătate, sau 10, sau nici măcar o lună. Suntem diferiţi, avem slăbiciuni diferite, aspiraţii diferite şi nu e nicio problemă în asta.

     Mulţi mi-au zis că sunt curajoasă. Am apreciat. Nu am simţit nimic ca pe o dovadă de curaj, poate voi simţi când voi face ski diving; dar nici atunci, nici acum nu s-a simţit aşa. Au fost lucruri naturale, venite oarecum de la sine, ca şi cum ar fi nişte piese de puzzle care cad la locurile potrivite.

     Sunt împăcată cu ambele decizii, de aceea am şi ales să scriu despre asta, în ciuda faptului că nu prea am vrut ca blogul să fie despre viaţa mea personală. Încurajez atenţie sporită la ce spune intuiţia, madoareîncotism la ce spune lumea şi o doză de nebunie pentru fiecare decizie. Ah, şi nu uitaţi să zâmbiţi din când în când.


ENGLISH VERSION:

     I’ve postponed the writing of this article not necessarily because of the lack of inspiration, but rather of my own insecurities. Even with the support of the loved ones, I am still a bit afraid of the reactions. But anyway, generally people don’t complain about me not getting to the point, so no more detour: I started a university in the Netherlands in August 2016 and at the end of the semester, so at the end of 2016 I quit.

     Now, let’s clarify some stuff. The university was one about liberal arts & sciences and no, that does not mean we studied the art of painting, sculpture, or music. As far as I am concerned, this is the concept of the Ancient Greeks and the subjects that made up the "liberal arts" were studied because people needed them so that they become responsible citizens, worthy to make decisions in the city. Now, this idea requires three “dimensions”: social sciences (like psychology, sociology), humanities (philosophy, literature) and sciences (math, biology). In the first year you have to study at least one subject from each area, although you may want to specialize in social sciences. You can combine them, even until the third year. You must, however, when you graduate, have at least two subjects you specialized in.

     Sounds cool, right? "Well, what made you decide to quit?" Hey, it’s not that I am an extra-spiritual person at the moment, but I sometimes listen to what my intuition has to say, and when I felt, during one night, that weight painfully pressing on my chest, suddenly becoming unable to breathe right afterwards (which never happened to me before), I realized that.. maybe I need a break. The previous year was quite intense in many respects and even then I had a discussion with my mother on the possibility of a gap year, but I didn’t hesitate too long: I really wanted to go to college.

     Talking with my friends from uni, I saw that the countries they came from have their own troubles, it’s just that the citizens are still fighting for their ideals and are using their skills to work on some improvements. I still don’t know if I want to have kids, but if I will, I'd like them to speak Romanian. Why does this matter in the conversation?! It's just one of the thoughts that crossed my mind during my stay in Utrecht..


     Let's move on to more concrete things. I hated school and I was happy when I finally got rid of it. The starting of the courses at uni sent me back to high school. The system seemed very similar to me - a teacher speaks in front of the class, possibly reading from a PowerPoint, class of 25 students, homework, a lot of reading for the next day. Although three years don’t seem like a devastating interval, for the emotional state I was in a few months ago really was. It would have been a burden for my mental health to remain there, plus that during college I had planned some other stuff and failing a course because of me skipping the classes more than 6-7 times was not among them.

     BUT I met the most brilliant people ever! I am grateful for all the discussions we had (mostly after midnight but this has no relevance), for the evenings when we biked through the cold to the parties, for the days when I had my yoga course (yes, I actually did that), for the surprises. I realize that this whole uni-thing was a “mandatory experience” that, despite all the sleepless nights, the mornings when I cursed the fate, the frustrations that seemed interminable, there was no other way. I had to go through this.

     Then the best decision was to go to the Netherlands. Now, the best decision is to come back. I am happy as I haven’t been in almost a year and I’m enjoying the warmth that Bucharest ineffably possesses; this city I am falling again in love with and its magic seem to have charmed me for another three years so, although initially I flirted with the idea of going to the lovely Cluj-Napoca, I chose to stay in Bucharest for uni. And yes, I am starting uni again this Autumn.

     I don’t regret, so I don’t want to hear anymore "Oh, I am so sorry". It's hard to walk in someone else’s shoes, so I don’t want to hear any "Oh, but it's the Netherlands!" either. And one more thing, I recommend neither to go abroad, nor to stay in the country. If someone asked me what I’d suggest to a senior year high school student, I would answer “To ask himself/herself what experience will help him/her more”. It really helped me to leave the country for a few months and then come back. Others will grow due to three years abroad, or 10, or even just a month. We are different, we have different weaknesses, different aspirations and there's no problem with that. 

     Many told me that I am brave. I appreciate that, even though nothing felt like an act of bravery, maybe ski diving will feel like that; but neither then, nor now I felt that way. Those were natural things coming somewhat by themselves, as if they were puzzle pieces falling in the right places.

     I am at peace with both decisions, this is why I chose to write about this, despite not really wanting my blog posts to get too personal. I highly encourage attention to what the intuition says, Idon’tcareism to what people say and a dose of madness for each decision. Ah, and do not forget to smile every once in a while, no matter how heavy the burden is. After all, there is always a way out. Or a way in. It depends.

     Thank you all, warm hugs! x

No comments

Post a Comment

© THE LUNATOUR
Maira Gall