Wednesday, March 20, 2019

#IAmPrivileged

There was this thought in the back of my mind. I knew for sure that it’s the time – as a resource – that makes it easier for me to dive into what zero waste means.

I have time and I feel privileged.

I am privileged. I never had to worry about food or shelter. I also had good clothes, the best education I could get, I never had to plan whether I should take this or that job because I am lucky enough to stick only to my education. I can get even more education, there is no limit for that. I have Internet and water on a daily basis, I can afford rice milk weekly, I can travel wherever. I have books to read, movies to watch, I can go to the cinema, I hang out with my friends whenever. My parents are one call away.


I am privileged. My heart is full of gratitude for my parents because they made all of these possible.

I am privileged to have time and energy to search, read and implement zero waste hacks into my life.

I am privileged enough to buy an eco-friendly toothbrush, a zero waste toothpaste, bio food, eco-friendly detergents. But what about those who aren’t? Or what about us struggling to find the best wasteless alternatives out there on the market when everything is plastic-packed?

It’s easier to go for the Colgate toothbrush – cheaper and could be found in any market. It’s easier to choose processed food – cheaper and saves you a lot of time. Usually, you have no time. It’s easier to grab some Cif cleaning product because you know only this one from the ads on TV even though it has tons of toxic ingredients.

What happens when you don’t have time? When you don’t have energy? When you cannot even reach the information related to climate change? What if you cannot grab the fucking idea that EACH AND EVERY ONE OF US is responsible for even a small-small part of humankind-destroying-their-planet context?

Monday, January 14, 2019

SUSTAINABILITY TALK: why - how - when

below - the EN version

În 2016 eram destul de obsedată de TedTalks. Dacă într-o zi nu mă simţeam productivă, alegeam un Ted şi apoi eram deodată empowered şi pusă pe lucru. Am dat întâmplător de povestea lui Lauren Singer, o new yorkeză care în vreo 3 ani avea un singur borcan de gunoi. Adică timp de trei ani de zile ea n-a aruncat nimic, singurele lucruri care nu puteau fi reciclate totuşi au ajuns în borcan.
UN BORCAN ! 3 ANI !
După ce m-am uitat la video, m-am dus în bucătărie şi am deschis frigiderul: plastic, legume în plastic, carne în plastic. Am deschis fiecare dulap: plastic, orez în plastic, migdale în plastic. M-am gândit de câte ori pe săptămână duceam o pungă neagră de gunoi la ghenă. M-am gândit ce folosesc ca să curăţ prin casă, ca să spăl vasele, ca să-mi spăl hainele.
Totul s-a radicalizat. În următoarea săptămână, făceam doar research pe zero waste. Eram atât de încântată să-mi fac singură deodorantul, să cumpăr fără pungi de plastic, să mă gândesc la impactul pe care îl am. Doar că nu era nimic sustenabil. Am aruncat multe chestii, n-am ştiut de unde să mă apuc de reciclat, mă certam foarte mult cu ai mei pe tema asta doar pentru că nu aveam răbdare să le explic.
Am ţinut-o tot pe a mea. Voiam să fac campusul din Utrecht (unde urma să merg la facultate) zero waste, eram hotărâtă să intru într-un ONG şi să militez pentru natură. Totul mergea în direcţia asta. Doar c-a venit facultatea cu neaşteptatele ei aspecte şi nu am mai găsit energia să fac asta în continuare. Olanda e mult mai eco-friendly decât România - mersul pe bicicletă, mai multe alternative eco şi vegetariene, dar focusul meu era să-mi dau seama ce se întâmplă cu viaţa mea.
După ce am devenit un university drop-out şi m-am întors în ţară, voiam să recuperez tot timpul pe care am simţit că l-am pierdut cu crize existenţiale în Olanda. Aşa că mâncam ce-o fi fost, aruncam oriunde-o fi fost, alegeam experienţe şi le trăiam fără să mă gândesc cum afectează asta pe termen lung mediul.


Fast forward, august 2018, când am văzut documentarul Cowspiracy, cu tot impactul pe care îl are creşterea animalelor: fermele care distrug habitate naturale, poluarea pe care o fac fabricile, modul în care sunt tratate animalele. Am rămas mască în faţa reacţiilor oamenilor care lucrează în organizaţii internaţionale pentru protecţia mediului, care refuză să vadă că şi creşterea animalelor pentru consum e un factor GI GAN TIC pentru poluare. Vorbeau doar de plastic, de maşini, de extracţii.

Wednesday, July 4, 2018

ex-student: the updated version

For English, see below.


     A trecut mai bine de un an de când am scris articolul cu EX-student. Dovada că există încă lucruri nespuse e nevoia mea de a scrie din nou despre asta. L-am recitit şi mi-am dat seama că în spatele propoziţiilor frumos aranjate sunt amintirile pe care n-am avut puterea/curajul să le descriu. La suprafaţă e tonul de sunt ok, sunt ok, lasă-mă, sunt ok când de fapt atunci nu eram deloc aşa, dar îmi era frică să fiu vulnerabilă. Cu adevărat vulnerabilă.


     Scriu asta 90% ambiţionată de discursul lui Jacqui Banaszynski de la evenimentul DoR de pe 29 mai. Scriu asta pentru că am găsit în sfârşit îndemânarea de a-mi adresa întrebările importante şi curajul de a sta în faţa răspunsurilor. Ăsta e pentru toţi nu ştiu şi pentru fiecare nu vreau să vorbesc despre asta.

     Totul a început cu o poză. Eram în camera de hotel şi stăteam în faţa geamului, unde lumina era cea mai bună. Mi-am făcut o poză în care ştiu sigur că eram dată cu eyeliner. Lungimea părului e cam aceeaşi cu cea pe care o am acum.

Wednesday, February 7, 2018

(don't) STAY STILL: vulnerability

For English, see below. :)


Deşi multe dintre lucrurile pe care le credeam s-au schimbat la depinde cât de multe grade le-am provocat, ideea că şi cuvintele au putere o să rămână mereu undeva prin capul meu. Ideea e că postările cele mai personale au avut un impact la care nu mă aşteptam şi am primit mesaje cu „mulţumesc c-ai împărtăşit asta”.

De ceva vreme tot explorez cu vulnerabilitatea şi aparent oamenii se simt mult mai confortabili cu ei înşişi atunci când văd/citesc pe altcineva deschizându-se într-un mod sincer, acelaşi mod pe care ei înşişi şi-ar dori să-l poată folosi. Acum, scriind asta, poate nu e chiar puterea cuvintelor, cât cea a vulnerabilităţii. Sau poate o combinaţie. Irelevant pentru ceea ce urmează.


Până acum câteva zile, aveam impresia că pentru prima dată în foarte mult timp multe dintre aspectele vieţii mele au căpătat un sens şi (aproape) ştiam unde mă îndrept. Nu ştiu dacă este ca urmare a unei continue explorări, cert e că situaţia nu mai e deloc aşa. M-am jucat puţin cu ce înseamnă copywriting-ul şi chiar mă entuziasmasem. Câteva zile mai târziu, mi-am dat seamă că e suficient să fac asta pentru trei ore şi apoi gata. 

Aş fi vrut să cochetez un pic mai mult cu jurnalismul (la un nivel mai profi) dar nu ştiu dacă are sens să mă apuc de asta şi, mai important, nu ştiu de unde să încep. Cu scrisul a început să-mi fie frică, mă las mult acaparată de poezie, deşi ştiu că short story-urile îmi dezvoltă mai mult capacităţile scriitoriceşti. 

Credeam că a treia oară când mă apuc de franceză o să fie cu noroc. A fost. Doar în primele trei săptămâni, acum a rămas doar ideea unui DELF destul de înfricoşător cuibărită undeva sub o saltea. Am zis clar mă reapuc de blogging, am făcut nişte liste lungi cu idei de postări de care eram foarte mândră – nu m-am apucat de niciuna nici până în ziua de azi. 

Nu mă imaginez stând la un birou ore în şir, de call center nici nu mai vorbesc, să merg să vând într-un magazin mă face să mă întorc pe partea cealaltă şi să mă culc din nou. O să ajung să văd ştrudel cu măr la patiseria de lângă metroul de la Crângaşi? Îmi place ştrudelul cu măr dar nu suficient de mult pentru meseria asta.
Mi-am mai dat seamă că vechii prieteni s-au transformat în „foştii prieteni” iar eu, în mod surprinzător, sunt în regulă cu asta. Ceea ce e fie îngrijorător, fie motiv de bucurie, încă n-am ajuns să dezbat subiectul ăsta cu mine însămi. Am mai realizat că am tendinţa să fug de sentimente puternice (în special de cel de ataşament emoţional) şi cumva toate experienţele din ultima perioadă mă împing într-acolo. A fost punctul în care am realizat că tre’ să mă opresc şi să înfrunt toate lucrurile de care am tot încercat să scap. Take your broken heart, turn it into art. Sau doar accept-o. Din tot procesul meu haotic de reflecţie, trag concluzia că îmi place mult să analizez. Şi ce fac cu asta?

Tuesday, January 2, 2018

> N O W

For English, see below. :)
     
     Întineresc. Ca dovadă, mi-am făcut un tatuaj, ceea ce n-aş fi crezut vreodată că-i posibil să se întâmple. Mai vreau vreo două. Am făcut baie în mare la 2 noaptea şi a fost fericire pură. Am făcut dragoste şi a fost fericire pură. Am văzut o stea căzătoare în timp ce stăteam în hamac la Acolo şi a fost fericire pură. Am fost vulnerabilă şi n-a mai fost chiar roz, dar mi-a plăcut. Am crezut că fac alegerile bune care s-au dovedit a fi oricum altcumva, dar nu roz şi chiar şi-aşa, mi-au plăcut. Am protestat, am plâns la imnul ţării, am ajutat o bunicuţă să treacă strada. Am ajuns în finala unui concurs de debut în poezie.

     Întineresc. Mă joc des şi iau lucrurile în neserios de dragul artei. Sau de dragul meu. Cuvintele mi-au zburat lună de lună în stânga şi-n dreapta iar acum le ţin la mijloc, undeva pe lângă stern. De mâine, le dau drumul din nou. Am căutat-o cu lumănarea, dar inspiraţia stătea fix deasupra urechii mele drepte pentru că are formă de elf.

  
     Devin nostalgică de fiecare dată pe 31 şi mă întreb mereu de ce. Anul ăsta a fost diferit – şi cu nostalgia, şi cu tot restul. Tocmai de aia întineresc. Cuvintele lui 2017 au fost premieră, spontaneitate şi rearanjare. M-am urcat în trenuri care nu ştiam unde duc şi acum mă simt acasă. Fără mental breakdowns, cu la fel de multe crize existenţiale cărora le-am râs în faţă şi care m-au îmbrâncit, dar îmi luasem, din timp, paraşuta de rezervă. N-am mai plâns chiar aşa des. Tocmai de aia întineresc.

     O lună am stat la mare, două luni am scris o poezie în fiecare zi. O lună am crezut că m-am îndrăgostit, alte două am fost sigură că nu-i aşa. O lună am tot zis că nu merg la festival, două luni am fost recunoscătoare c-am făcut-o. O lună n-am putut să mă iert, două luni am încercat s-o fac şi mi-a reuşit. Cumva. Încă mă întreb dacă facultatea are vreun rost, încă nu ştiu de unde să apuc viitorul, încă n-am idee de ce-i uneori aşa cameleonică filozofia mea de viaţă. Dar am renunţat la „cred că” şi la „ce-ar fi fost dacă”. Măcar atât. 

Friday, September 22, 2017

the perks of taking a gap semester

For English, see below. 

     Am primit cele mai grozave mesaje după ce am împărtăşit un pic din ce a însemnat renunţarea la facultate, nu m-am aşteptat nicio secundă ca feedback-ul să fie atât de incredibil de fain. A trecut jumătate de an de atunci şi s-au întâmplat atât de multe lucruri neprevăzute, iar între timp mi-am dat seama că niciodată socoteala de-acasă n-o să fie la fel cu aia din târg. Ei, şi ce? Am scris atunci că dacă m-ar întreba cineva ce sfat aş da elevilor, nu le-aş spune nici să se ducă în străinătate, nici să rămână în ţară, le-aş zice să facă cum simt ei că-i mai uşor să ajungă persoana care vor să devină. Până una-alta, am găsit un răspuns mai potrivit şi mai scurt: gap year. Ce-am făcut eu a fost un gap semester, ceea ce-i la fel de potrivit. Dacă stăm să ne gândim, am fost foarte multă vreme într-un sistem educaţional: doişpe ani cel puţin. Atâta timp pe băncile şcolilor, atâta stres şi foarte multă restricţie. Pe urmă intrăm la universitate, unde-i vorba despre acelaşi lucruri. Job: idem. Şi pe urmă ajungi cu copii şi o iau ei de la capăt.

     Ok, stop

Sunday, July 30, 2017

it's been a while

     It's been a while, isn't it? Well, all I can do now is to apologize for being absent such a long time. I have an explanation though: I've been attending some creative writing courses which dramatically change my style of writing. Positively speaking.  


     I've also got a writing routine: the first thing in the morning is to sit at my desk and fill in the blank pages. It's by far the most fruitful creative period I've had and I'm getting the most out of it at the moment. It's just that I don't feel like focusing on blog articles right now. I know I will be back, with a renewed voice and all that. 

     Keep your journey exciting. See you soon!

Ioana xx 


© THE LUNATOUR
Maira Gall